vineri, 25 decembrie 2009

Rugaciunea




Din perspectiva legaturii dintre un crestin si Dumnezeu, rugaciunea poate fi considerata cea mai importanta, pe aceasta consolidandu-se existenta celui care traieste in Cristos. Din pacate, lumea religioasa contemporana a preluat o invatatura deformata, dat fiind nivelul ei de perceptie care a inglobat toate asteptarile celor credinciosi astfel incat sa existe o multumire deplina, iar ecoul mesajului mantuior sa patrunda mai usor in sufletele oamenilor.

Pe de alta parte, in cel mai bun caz, cei care, in mod sincer, au incercat sa aiba parte de mantuire, au acceptat drept litera de lege o invatatura adliteram, segmentata, mai mult sau mai putin nou-testamentara, fara a cunoaste insa sensul duhovnicesc al termenuluirugaciune, acestia fiind influentati de diverse motivatii ce le calauzeau existenta, precum si de conceptele istorico-traditionaliste ale vremurilor respective. In acest fel a rezultatbabilonul actual al rugaciunii, exprimate cu si pentru toti oamenii, mai mult sau mai putin in chip fatarnic, fara a exista nici cea mai mica grija de a nu poticni pe cei din jur, aruncandu-se astfel in derizoriu esenta si valoarea legaturii cu Tatal care ne-a creat.

duminică, 13 decembrie 2009

Ziua de odihna




Pentru a se intelege aspectul duhovnicesc al zilei de odihna trebuie, mai intai, sa se faca distinctia intre invatatura Vechiului Testament si cea a Noului Testament, nu doar din punctul de vedere al lucrarilor divine cu omul, prin Lege si respectiv, prin Duhul Sfant, ci si din perspectiva celor doua intelegeri ale Cuvantului, divina si umana.

In Vechiul Testament, ziua de odihna era sabatul – sambata – zi nelucratoare, hotarata de catre Dumnezeu pentru odihna saptamanala a evreilor. Ziua de odihna semnifica un semn de aducere-aminte fata de Legea lui Dumnezeu, evreii primind aceasta Lege din cauza neputintei lor de a intelege natura divina a lui Dumnezeu:

Exodul 20;8-11: "Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti.Sa lucrezi sase zile, si sa-ti faci lucrul tau.
Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului, Dumnezeului tau: sa nu faci nici o lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta. Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o."

vineri, 13 noiembrie 2009

Pacatul cu voia




Dumnezeu poate ierta orice pacat, doar daca persoana care a savarsit acel pacat nu a stiut ca este vorba de un pacat. Pacatul cu voia nu poate fi trecut cu vederea de Dumnezeu. Exista pacate care sunt greu de evitat atunci cand crestinul se afla la inceput pe Calea duhovniceasca intrucat acestea sunt profund inradacinate in firea umana. Astfel de pacate pot fi iertate, insa atunci cand este vorba de fapte pacatoase, ce stau si in puterea unui om mai slab, precum: crima, furtul, adulterul, etc. si care pot fi evitate, nu se mai poate vorbi de iertare.

1Ioan 5;16: “Daca vede cineva pe fratele sau savarsind un pacat care nu duce la moarte, sa se roage; si Dumnezeu ii va da viata, pentru cei ce n-au savarsit un pacat care duce la moarte. Este un pacat care duce la moarte; nu-i zic sa se roage pentru pacatul acela.” Din acest verset reiese, in mod clar, ca, daca rugaciunea pentru un astfel de om nu este ingaduita, de iertarea in cauza nici nu mai poate fi vorba.

Scriptura ne invata:

1Corinteni 4;6: “Sa nu treceti peste ce este scris”. Astfel, exista pacate care sunt legate de firea umana, ca si comportament general, si care se pot remedia in timp, si pacate care tin de fapte, in mod evident, grave, care se pot constientiza si care nu isi mai au locul in discutia iertarii.

joi, 29 octombrie 2009

Smerenia



A fi smerit inseamna a te simti umil si mic fata de Dumnezeu, in acea legatura personala cu Tatal Ceresc, pe care crestinul o simte din ce in ce mai puternic, pe masura cresterii sale duhovnicesti.

De asemenea, se poate vorbi de smerenia din sanul Adunarii, in care aceasta trebuie sa reprezinte baza partasiei dintre frati, intrucat oricand neputintele unora din Adunare pot declansa disensiuni, lucru pe care satan il urmareste cu precadere cand este vorba de Adunarea lui Cristos. De aceea, in Epistola lui Iacov 4;10-11 se spune: "Smeriti-va inaintea Domnului, si El va va inalta. Nu va vorbiti de rau unii pe altii, fratilor! Cine vorbeste de rau pe un frate, sau judeca pe fratele sau, vorbeste de rau Legea sau judeca Legea. Si daca judeci Legea, nu esti implinitor al Legii, ci judecator".

Pentru a putea ajunge la smerenie este nevoie de punerea in practica de zi cu zi a celor descrise la 1Corinteni 13;4-7:

"Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. "

marți, 13 octombrie 2009

21.12.2012, Calendarul Maya, Sfarsitul Lumii, Apocalipsa




ADEVARUL BIBLIC DESPRE 21 DECEMBRIE 2012


Image and video hosting by TinyPicNecredinta, frica, disperare, haos, sunt doar cateva dintre starile si sentimentele care ii caracterizeaza pe cei mai multi oameni in aceasta perioada de timp, nu intamplator denumita in Scriptura ca fiind cea a “ZILELOR DIN URMA”. Aceasta psihoza mediatica ce a cuprins intreaga planeta in momentul actual scoate la iveala cel mai evident lucru prevestit de Biblie, si anume: NECREDINTA SI NEPUTINTA OMULUI DE A SE INCREDE CU ADEVARAT IN DUMNEZEU!

Istoria omenirii a cunoscut prevestiri de tot felul privind un eventual “sfarsit al lumii”, insa oamenii nu au invatat nimic din toate aceste SEMNE FALSE si AMAGIRI prin care satan isi deruleaza cea mai mare lucrare de ratacire a omului. Biblia – Cuvantul lui Dumnezeu – reprezinta singurul loc in care se arata celor ce au “ochi si urechi de auzit” ca sfarsitul tuturor lucrurilor si implicit a intregului sistem format din MATERIE, TIMP si SPATIU nu va imbraca forma descrisa de mintea umana.

Anul 2012, calendarul Maya, civilizatia mayasa, si toate celelalte nascociri cu caracter apocaliptic, menite a-l aduce pe omul fara credinta la apogeul disperarii nu au nici un fundament biblic si, in mod evident, reprezinta o MINCIUNA si UN FALS dovedite prin Cuvantul lui Dumnezeu. Din nefericire, cea mai mare parte a omenirii, prin aportul sustinut al stiintei, cultelor religioase si al mass mediei, a cazut in aceasta capcana mediatica fara precedent. Marturie stau numeroasele exemple, surprinse pe intreg mapamondul, in care oameni apartinand tuturor categoriilor sociale si-au parasit locurile de munca, au renuntat la bani, la locuinte, unii chiar la familie, refugiindu-se in natura, cat mai departe de aglomeratiile urbane, construindu-si tot felul de adaposturi si buncare care sa ii salveze de la un posibil dezastru.

Craciunul



   CRACIUNUL

In ceea ce priveste sarbatoarea craciunului se stie ca aceasta isi are originea in traditia ortodoxa si in fantasmagoria propagata de-a lungul timpului de mintea umana.

Din perspectiva strict biblica, de la bun inceput sunt de remarcat cateva aspecte pe care orice om de bun simt le poate observa citind Scriptura, astfel: nicaieri nu ni se cere sa sarbatorim ziua de nastere a Mantuitorului; atat Cristos, cat mai tarziu si apostolii, nu fac nici cea mai mica referire la o eventuala sarbatorire a nasterii Domnului; nu exista nici o relatare in Scriptura precum ca apostolii ar fi sarbatorit aceast eveniment in vreo anume zi.

Interpretarile si speculatiile pe marginea unor versete care au determinat celebrarea acestei sarbatori au la baza obisnuinta propagata de cultul ortodox si alimentata de sentimentalismele omenesti care au fost acceptate si de celelalte culte religioase datorita sensului profund lumesc al bucuriilor trupesti, materiale, pe care omul pamantesc robit pacatului le cauta.

Analizand versetele Scripturii, cei care au ochi de vazut vor observa ca Isus Cristos nu S-a nascut noaptea:
Luca 2;11: ”…astazi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Cristos, Domnul.”, cuvantul folosit de evanghelist fiind “astazi” si nu “acum”. Prin urmare, nimeni nu poate spune cu exactitate daca in acel moment era zi sau noapte. Daca se tine cont insa de aspectele biblice in care Binele este asemanat cu lumina si ziua iar Raul cu noaptea si intunericul, putem afirma cu certitudine ca Fiul lui Dumnezeu S-a nascut in timpul zilei (daca chiar se doreste despicarea firului in patru):

Geneza 1;4-5: ”Dumnezeu a vazut ca lumina era buna; si Dumnezeu a despartit lumina de intuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar intunericul l-a numit noapte…”
             
             
1Tesaloniceni 5;5: ”Voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei. Noi nu suntem ai noptii, nici ai intunericului.”
                 
Daca se tine cont de context, era normal ca ingerul sa apara in timpul noptii, astfel incat pastorii sa poata percepe cat mai bine ceea ce li se intampla si sa primeasca vestea intr-o conjunctura vizuala cat mai favorabila. Pe de alta parte, din punct de vedere duhovnicesc, acest fapt poate fi inteles si ca o Lumina izbavitoare trimisa in plin intunericomenesc, care urma sa-i lumineze pe cei ai Sai si sa-i salveze astfel din somnul cel adanc.
                 
Mult trambitata bucurie a conducatorilor cultelor, transmisa si enoriasilor lor pentru a sarbatori nasterea Domnului nu are o justificare, nici macar biblica, chiar daca in Evanghelii ni se spune ca pastorii s-au bucurat la aflarea vestii nasterii lui Isus. Pentru a intelege acest lucru este nevoie de mai multa atentie si analiza duhovniceasca. Mai intai, era absolut firesc ca acei pastori sa se bucure stiut fiind faptul ca Mesia era asteptat de catre cei care cunosteau Legea si Profetii. Pe de alta parte, orice crestin stie ca in fata unei vedenii sau revelatii, bucuria traita nu poate trece neobservata sau nu poate sa nu fie simtita la intensitatea ei maxima, dat fiind momentul unic de atunci, neobisnuit pentru firescul uman.

Prin urmare, este evident ca bucuria pastorilor era mai mult decat indreptatita si fireasca pentru un astfel de eveniment. Orice fel de bucurie pe care am simti-o in zilele noastre nu se poate compara cu cea traita de pastori. Cine afirma ca tine craciunul si se bucura in fiecare an de nasterea lui Isus, nu poate decat sa minta sau sa nu isi dea seama ce inseamna adevarata bucurie duhovniceasca a unui asemenea eveniment. Se confunda bucuria mintii umane cu bucuria traita de pastorii care au fost de fata la nasterea Domnului Isus Cristos, dovedindu-se astfel ca aceasta diferenta nu este cunoscuta nici la nivel de traire si nici la nivel de cunoastere. In consecinta, fatarnicia creste de la caz la caz dand nastere la impresionabilitati care la randul lor genereaza obiceiuri si mai apoi traditii.

In spatele acestor bucurii, mai mult sau mai putin disimulate sau fortate cu mintea si amagitoarele sentimentalisme umane, nu sta decat slabiciunea firii pacatoase cu toateustensilele ei false, creand in jur momente de euforie induse prin cantece, poezii si tot repertoriul traditional specific acestei sarbatori, cu scopul de a-l tine rob pe om materiei si placerilor carnale. De fapt, acea bucurie trebuie inteleasa in contextul in care Isus Cristos se nastea pe pamant unde urma sa traiasca si sa se jertfeasca pentru mantuirea omului.

Cat priveste ideea de bucurie conforma Voii lui Dumnezeu se poate vorbi de doua aspecte:

a) Bucurie manifestata la nivel de Trup al Adunarii, in absolutul sau, prin prisma trairii prin poruncile Sale si a unor reguli de convietuire frateasca (chiar si sarbatori dacaacestea sunt mentionate in Cuvantul Sau);
b) Bucurie manifestata pe fondul unor incredintari de ordin particular fata de un eveniment biblic care nu trebuie scoasa in evidenta la nivel general, daca acel eveniment nu a fost lasat de Dumnezeu sa fie sarbatorit.

Pentru edificare trebuie analizat cu atentie ceea ce ne spune Mantuitorul in Evanghelia lui Matei 9;15: ” Isus le-a raspuns: "Se pot jeli nuntasii cata vreme este mirele cu ei? Vor veni zile, cand mirele va fi luat de la ei, si atunci vor posti.”

a) Aspectul descris in Evanghelii se refera in mod direct la prezenta Mirelui, ca si persoana fizica, pe acest pamant, impreuna cu “Mireasa”, adica Adunarea crestina, “nunta Mielului” urmand sa aiba loc in Cer in momentul in care “Mireasa” va fi pregatita pentru acest eveniment. Doar atunci cand Mirele va fi impreuna cu Mireasa Lui se poate vorbi despre bucurie si sarbatoare. Pana la implinirea acestor lucruri nuntasii postesc conform celor aratate de prorocul Isaia 58;6-10, adica isi duc crucea, printr-o suferinta zilnica in lupta cu firea pamanteasca. (A nu se confunda cu lucrarea Duhului Sfant, care aduce in crestin o bucurie ce tine de partasia in sanul Adunarii si de viata crestina in general).

In ceea ce priveste manifestarea unei bucurii, la nivel de sarbatoare, fata de lume, aceasta nu-si gaseste justificarea, dupa cum se observa din versetul amintit mai sus, Cristos, ca si Persoana, nefiind impreuna cu Adunarea deoarece “nunta Mielului” inca nu a avut loc. Aici pe pamant, Mangaietorul, adica Duhul Sfant, este Cel care pregateste “mireasa” pentru evenimentul ce va implini si desavarsi lucrarea de mantuire a omului. Pana la implinirea acestor lucruri crestinii sunt “straini si calatori”, conform spuselor apostolului Petru (1Petru 2;11) pe ei ”nu-I cunoaste lumea” (1Ioan 3;1), asa cum ne arata apostolul Ioan si mai ales nu au voie sub nici o forma sa devina fatarnici sau o pricina de poticnire fata de cei din jurul lor, precum ne cere insusi Mantuitorul:
Matei 15;7-9: “Fatarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, cand a zis:
Norodul acesta se apropie de Mine cu gura si ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti."

Matei 18;7: “Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!”

Orice sarbatoare, oricat de crestineasca ar fi ea, nu scoate in evidenta decat fatarnicia si pricina de poticnire fata de ceilalti oameni. Mai mult, o astfel de sarbatoare ii determina pe crestinii care o celebreaza sa se identifice, sa se faca partasi, cu “cei din lume” si firea lor pacatoasa, ingloband in mod subtil nu numai obiceiuri si traditii, dar si o batjocura, neconstientizata, in fata lumii. Tot ceea ce este sfant a fost lasat de Domnul Cristos sa fie tinut “in ascuns” (Matei capitolul 6) de catre cei din Adunare pentru a nu se ajunge in Babilonul in care lumea deja se afla.

b) Daca cineva vrea sa se bucure atunci sa se bucure, insa, in asa fel incat sa nu “poticneasca” pe nimeni, nici din Adunare si nici din afara acesteia. Exista crestini carevibreaza la orice cuvant din Scriptura dar aceasta nu inseamna ca toate “madularele trupului” trebuie sa fie la fel:
Romani 14;22: ”Incredintarea pe care o ai, pastreaz-o pentru tine, inaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osandeste singur in ce gaseste bine.”

Prin urmare, aceasta incredintare, de a te bucura de nasterea Domnului, se poate manifesta in interiorul crestinului, nefiind vorba de o porunca data Adunarii. La fel trebuie sa se intample cu orice fel de incredintare care tine de trairea personala, acordandu-se o mare atentie pericolului de a nu poticni pe fratii din Adunare sau pe cei din lume.

Din moment ce aceasta sarbatoare nu este mentionata in Noul Testament si mai ales nu ni se cere sa o tinem, atunci ea poate fi acceptata doar la nivel de incredintare personala, tinandu-se cont de ceea ce ne invata Cuvantul:
1Corinteni 4;6: “…sa nu treceti peste ce este scris…”.

Pentru a intelege si mai bine motivul pentru care nu trebuie sarbatorita nasterea Domnului, este important sa analizam versetele din Scriptura care fac referire la ziua de nastere in general. Daca Iov poate fi banuit de unii ca suferea atunci cand a spus:
Prefaca-se in intuneric ziua aceea, sa nu se ingrijeasca Dumnezeu de ea din cer, si sa nu mai straluceasca lumina peste ea! , in schimb, pe prorocul Ieremia nimeni nu-l poate suspecta de ceva cand a afirmat:
Ieremia 20;14: ”Blestemata sa fie ziua cand m-am nascut! Ziua in care m-a nascut mama, sa nu fie binecuvantata!” Astfel, prin aceste versete Dumnezeu vrea sa ne arate ca El nu doreste sa cinstim nici chiar ziua noastra de nastere, intrucat venirea pe acest pamant reprezinta intrarea in pacat, in slabiciune, neexistand nici un motiv pentru a ne bucura, ca si crestini, de acest lucru. Mai mult, nu avem nici un merit pentru care sa fim cinstiti in ziua in care ne-am nascut.

Un alt aspect foarte important care trebuie urmarit in Scriptura il reprezinta sarbatorirea zilei de nastere precum si evenimentele care au avut loc cu aceasta ocazie:
A treia zi, era ziua nasterii lui Faraon. El a dat un ospat tuturor slujitorilor sai; si a scos afara din temnita pe mai marele paharnicilor si pe mai marele pitarilor, in fata slujitorilor sai.”

De aceea i-a fagaduit cu juramant ca ii va da orice va cere. Indemnata de mama sa, ea a zis: "Da-mi aici, intr-o farfurie, capul lui Ioan Botezatorul!"Imparatul s-a intristat; dar din pricina juramintelor sale, si de ochii celor ce sedeau la masa impreuna cu el, a poruncit sa i-l dea. Si a trimis sa taie capul lui Ioan in temnita. “
        
Atat exemplul din Vechiul Testament cat si cel din Noul Testament demonstreaza ca doar cei care nu sunt ai lui Dumnezeu serbeaza zile de nastere care, dupa cum se observa, au avut drept consecinta ucideri de oameni. Prin urmare, duhovniceste vorbind, se poate deduce ca prin astfel de sarbatori se ucid sufletele celor ce se lasa purtati de minciunile si placerile invataturilor false, suflete care sunt duse treptat in ratacire pentru ca mai apoi acestea sa-si piarda mantuirea.
         
Ceea ce nu constientizeaza lumea religioasa si in special cei ce tin astfel de sarbatori, este pacatul partasiei cu lumea pe care acestia il accepta (uneori, poate in necunostiinta de cauza). Acesta reprezinta cel mai important aspect care, din nefericire, este minimalizat de catre cei ce se pretind crestini.
          
Daca se doreste cu adevarat mantuirea, Scriptura trebuie inteleasa duhovniceste si nu in mod ad-literam, mai ales atunci cand este vorba de inchinarea la Dumnezeu. Din punct de vedere biblic, a fi partas cu cineva, nu inseamna neaparat a fi prezent fizic langa o anume persoana, ci este suficient sa cinstesti ceva, in acelasi timp cu persoana respectiva, chiar daca aceasta nu este de fata.

         
 Ideea de partasie si trup este cel mai bine reflectata in Epistola 1Corinteni 1;10:
”Va indemn, fratilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, sa aveti toti acelasi fel de vorbire, sa n-aveti dezbinari intre voi, ci sa fiti uniti in chip desavarsit intr-un gand si o simtire. “ 
Chiar daca acest verset exprima un aspect pozitiv, se poate deduce si aspectul negativ in contextul in care in aceeasi zi celebrezi o sarbatoare cu cei pe care ii consideri idolatri si inchinatori la icoane. Astfel, devii un trup cu acestia, mai ales daca semnificatia sarbatorii precum si simtirile acestor zile, ce incanta mintea si ochiul, sunt aceleasi.

Nimeni nu ia in serios ceea ce Domnul spune in nenumarate versete cum ar fi:
In adevar, ce am eu sa judec pe cei de afara? Nu este datoria voastra sa judecati pe cei dinauntru? Cat despre cei de afara, ii judeca Dumnezeu. Dati afara dar din mijlocul vostru pe raul acela.”


Daca aceste versete au legatura cu cei care slujesc unui anume cult si se considerafrati, Scriptura este si mai categorica in ceea ce priveste relatia cu cei din afara:


Pana la urma, daca tot exista atata fariseism la cei ce nu vad padurea din cauza copacilor, de ce nu se celebreaza asa-zisa sarbatoare a nasterii lui Isus in luna iulie sau in oricare alta luna, stiut fiind faptul ca, nici pe departe, Isus nu s-a nascut in luna decembrie. In realitate, acestia nu doresc sa sarbatoreasca intr-o alta zi din an, ci sa se bucure de toate placerile in care s-au obisnuit sa traiasca si sa profite de toata mascarada universala a pretinsilor frati in Cristos, chiar daca acestia sunt idolatri si sarbatoresc in mod fals sau in zile inventate dupa interesele obscure, demonice, ale vremurilor.

”Interesul poarta fesul” si nu dragostea de Dumnezeu precum se incearca in aceste zile sa se pozeze, intr-un mod fatarnic, prin cantari si poezii ce gadila urechea si ochiul patimas. In acest sens, cuvintele lui Pavel din Epistola catre Tit sunt mai mult decat graitoare:
Tit 1;16: ”Ei se lauda ca cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Il tagaduiesc.”  
                                                            

joi, 13 august 2009

Hrana tare




                                                                             HRANA TARE

De intelegerea termenului de desavarsire depind intr-o mare masura nu numai cresterea duhovniceasca in fapt, prin lepadarea de sine si implicit prin sfintire, ci totodata patrunderea celorlalte aspecte biblice, printr-o perceptie  valorica a tot ceea ce presupune dumnezeirea, precum si raportarea corecta fata de tainele si descoperirile Duhului Sfant. In acest sens, avem:
          
Pentru a intelege in mod concret ce presupune “hrana tare”, mai intai, este nevoie sa se stabileasca ce inseamna raul din punct de vedere duhovnicesc, insa, acest lucru nu trebuie sa se realizeze printr-o cunoastere generala, pe baza unei lecturi scripturale la suprafata. In consecinta, se impune o analiza biblica structurata pe doua paliere:

1. In plan teoretic, pentru a se identifica acele invataturi inselatoare care provin din perceptile gresite ale Bibliei, in ceea ce priveste modul actual de inchinare. Astfel, apostolul Pavel, in Epistola sa catre Evrei 6;1-2, ne invata ca aceste invataturi nu mai sunt actuale, si mai mult, inca de cand au fost scrise, acestea ar fi trebuit luate cu adevarat in serios, intrucat ele au avut rostul si importanta lor fata de evreii din perioada Legii ce aveau nevoie de o trecere prin intermediul ritualurilor care sa ii intareasca in zelul lor. Oamenii erau obisnuiti “sa vada ca sa creada” si prin urmare, toate lucrurile au avut un rost bine determinat in acea vreme. Insa, o data cu puterea Duhului Sfant coborata peste ucenicii deveniti apostoli, invataturile cu privire la cresterea pe calea credintei se schimba si primesc o alta conotatie, raportata la valoarea celor nevazute care tin de Divinitate.
         
Foarte multi se intreaba de ce exista atatea diferente intre cultele religioase din punctul de vedere al conceptiilor si al aplicarii ritualurilor. Raspunsul este foarte simplu: nu ar fi trebuit sa se ajunga in zilele noastre sa se practice ritualuri care inca din secolul I s-ar fi impus sa fie depasite. Toate invataturile Scripturii au fost date de Dumnezeu intr-o randuiala care tine seama de vremuri, contexte, slabiciuni precum si de cresterea cunostiintei prin puterea Duhului Sfant.
         
In consecinta, intalnim in Scriptura versete clare si categorice, precum:  Romani 8;24-25: “Caci in nadejdea aceasta am fost mantuiti. Dar o nadejde care se vede, nu mai este nadejde: pentru ca ce se vede, se mai poate nadajdui? Pe cand, daca nadajduim ce nu vedem, asteptam cu rabdare.”
2Corinteni 4;18: “Pentru ca noi nu ne uitam la lucrurile care se vad, ci la cele ce nu se vad; caci lucrurile care se vad, sunt trecatoare, pe cand cele ce nu se vad, sunt vesnice. “
2Corinteni 5;7: “…pentru ca umblam prin credinta, nu prin vedere.”
Evrei 11;1: “Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.”
         
Toate acestea reprezinta urmarea celor spuse de Mantuitor care a prevazut ceea ce urma sa se petreaca in vremurile noastre :
Un alt aspect, la fel de important, care nu este luat in serios in zilele noastre il constituie “pricina de poticnire”, consemnat de apostolul Pavel in mai multe randuri:
Romani 14;13 : ”Sa nu ne mai judecam dar unii pe altii. Ci mai bine judecati sa nu faceti nimic, care sa fie pentru fratele vostru o piatra de poticnire sau un prilej de pacatuire.”
         
Prin urmare, inainte de a gandi si de a transpune in fapt versete ce privesc inchinarea la Dumnezeu, este nevoie sa se analizeze daca actele de inchinare, oricare ar fi ele, nu conduc la fatarnicie sau pricina de poticnire. Din nefericire, in zilele noastre, atat fatarnicia cat si pricina de poticnire sunt prezente in modul de viata al multor asa-zisi crestini, acestia motivandu-si obiceiurile si ritualurile sub pretexul: “Asa sta scris in Biblie”.
         
Inca din perioada apostolica, Pavel a spus in Epistola sa catre Corinteni:
2Corinteni 5;16 : “Asa ca, de acum incolo, nu mai cunoastem pe nimeni in felul lumii; si chiar daca am cunoscut pe Cristos in felul lumii, totusi acum nu-L mai cunoastem in felul acesta.”, aratand transformarea care trebuia sa se petreaca la nivel de invatatura, astfel incat cei ai Lui sa inteleaga ca era nevoie sa treaca la un alt nivel de intelegere si traire in Cristos, adica la starea de “hrana tare”. De aceea, Pavel face o diferenta clara intre “laptele duhovnicesc” si “hrana tare”, tocmai pentru a ne avertiza sa nu ne lasam amagiti de slabiciunea firii umane care cauta mereu sa se agate de partea vazuta, si mai ales pentru a ne intari in lupta noastra cu duhurile rautatii, descrisa in Epistola sa catre Efeseni, capitolul 6.      
         
Nu intamplator, Mantuitorul a rostit cuvintele:
Ioan 16;12: “Mai am sa va spun multe lucruri, dar acum nu le puteti purta”, aratand in acest fel ca, din cauza slabiciunii, nimeni din acea perioada, nu ar fi inteles ceea ce urma sa ne invete Duhul Sfant prin lucrarea apostolilor.
         
Multi credinciosi accepta si traiesc in invataturile incepatoare ale lui Cristos, din secolul I, hranindu-se cu “lapte duhovnicesc”, cu ritualuri si obiceiuri care sunt strans legate de cele vazute, materiale. Astfel, credinciosii devin dependenti de lucrurile pamantesti, omitandu-se cu buna stiinta faptul ca dupa aceasta viata vom ajunge intr-un loc unde in mod evident materia nu exista. De altfel, Cristos a spus:
Ioan 18;36: “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta.”
         
“Hrana tare” nu poate fi suportata intrucat aceasta stare depaseste cu mult granitele gandirii umane, ale obisnuintei de a trai prin ritualuri, insusite prin prisma intelegerii “ca de pe pamant” a textelor biblice. Apostolul Pavel ne arata in mod deslusit cat de mare este diferenta intre intelepciunea naturala si cea care vine prin puterea Duhului Sfant in prima sa Epistola catre Corinteni, capitolul 2.

2. In plan concret, faptic, prin stabilirea criteriilor ce tin de rastignirea firii pacatoase, prin delimitarea pacatelor care duc la moarte si prin eliminarea acestora din viata crestinului. In acest plan, drumul crestinului spre sfintenie presupune transpunerea in practica de zi cu zi a tuturor versetelor care sa il ajute in rastignirea firii, fara a omite suferintele pe care trebuie sa le duca permanent in lupta cu pacatul, tinand cont insa, de doua aspecte:
1Corinteni 13;4-7: “Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,
nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,
nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.” si Epistola catre Galateni capitolul 5.
        
Acestea sunt repere de care trebuie sa tina seama orice crestin in lupta sa zilnica cu firea pamanteasca. In concluzie, cel mai important aspect il reprezinta acela de a nu pacatui cu voia, intrucat cel care are frica de Domnul nu poate savarsi pacatul cu voia, acesta ajungand, in timp, sa creasca in sfintenie si sa implineasca Cuvantul care spune:
1Ioan 5;18 : “Stim ca oricine este nascut din Dumnezeu, nu pacatuieste, ci Cel nascut din Dumnezeu il pazeste, si cel rau nu se atinge de el.”

luni, 13 iulie 2009

Pastele


PASTELE

Exista vreun crestin care sa nu stie ca Iisus Cristos a inviat acum 2000 de ani?! De ce este nevoie sa se afle in fiecare an ca El a inviat cand se stie ca a inviat o data pentru totdeauna?! De ce nu se traieste permanent aceasta inviere a lui Cristos, asa cum ne arata apostolul Pavel in Epistola sa catre Corinteni? :
2Corinteni 4;10: “Purtam intotdeauna cu noi, in trupul nostru, omorarea Domnului Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru.”

S-a ajuns ca Domnul Iisus Cristos cel inviat sa fie slavit dupa repere lumesti, coborate la nivel de luna plina. De ce nu se spune: “Cristos a inviat!” in orice alta zi a anului? De ce nu se poate depasi slabiciunea caracterului evreiesc, specific Vechiului Testament, in care evreul trebuia “sa vada ca sa creada” si sa aiba anumite zile stabilite pentru a-si reaminti de Dumnezeu. Unde se mentioneaza in Noul Testament ca trebuie sa sarbatorim Pastele intr-o anume zi din an? Chiar si asa, daca tot se doreste celebrarea acestei sarbatori potrivit Vechiului Testament de ce nu se respecta intocmai, conform versetelor din Cartea Exodului?

Mai mult, apostolii ne invata sa traim Pastele in fiecare zi, in mod duhovnicesc, si nu in chip omenesc, limitat. Oricat s-ar incerca justificarea acestei sarbatori prin prisma unor zile si calcule calendaristice, nu exista suport biblic in sprijinul acestora, ci numai speculatii, traditii si mentalitati omenesti. Nu intamplator apostolul Pavel ne avertizeaza in Epistola sa catre Galateni:
Galateni 4;10-11: “Voi tineti zile, luni, vremuri si ani. Ma tem sa nu ma fi ostenit degeaba pentru voi.”

Un crestin care se pretinde a fi nascut din nou nu are nevoie niciodata sa i se reaminteasca sau sa rememoreze invierea Domnului Cristos intrucat chiar Mantuitorul, prin prezenta Duhului Sfant, se afla in el. 
Evrei 10;1-3: ”In adevar, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu infatisarea adevarata a lucrurilor, nu poate niciodata, prin aceleasi jertfe, care se aduc neincetat in fiecare an, sa faca desavarsiti pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi incetat ele oare sa fie aduse, daca cei ce le aduceau, fiind curatiti odata, n-ar mai fi trebuit sa mai aiba cunostinta de pacate? Dar aducerea aminte a pacatelor este innoita din an in an, tocmai prin aceste jertfe;” 
         
Aceste versete demonstreaza in mod clar ca desi s-a schimbat jertfa, s-a pastrat modalitatea de a tine o sarbatoare in chip omenesc, supus slabiciunii, la fel ca si in perioada Legii din Vechiul Testament.

Ca si crestini, nu trebuie sa ne uitam la ceea ce se vede intrucat Scriptura ne invata:
2Corinteni 4;18: “Pentru ca noi nu ne uitam la lucrurile care se vad, ci la cele ce nu se vad; caci lucrurile care se vad, sunt trecatoare, pe cand cele ce nu se vad, sunt vesnice.” 
2Corinteni 2;15-17: “In adevar, noi suntem, inaintea lui Dumnezeu, o mireasma a lui Cristos printre cei ce sunt pe calea mantuirii si printre cei ce sunt pe calea pierzarii:
pentru acestia, o mireasma de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasma de la viata spre viata. Si cine este de ajuns pentru aceste lucruri? Caci noi nu stricam Cuvantul lui Dumnezeu, cum fac cei mai multi; ci vorbim cu inima curata, din partea lui Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu, in Cristos.“

Inchinarea falsa aduce dupa sine pedeapsa lui Dumnezeu. Iata ce ne spune apostolul Pavel in Epistola sa catre Corinteni:
1Corinteni 11;27-29: ”De aceea, oricine mananca painea aceasta sau bea paharul Domnului in chip nevrednic, va fi vinovat de trupul si sangele Domnului.
Fiecare sa se cerceteze dar pe sine insusi, si asa sa manance din painea aceasta si sa bea din paharul acesta. Caci cine mananca si bea, isi mananca si bea osanda lui insusi, daca nu deosebeste trupul Domnului.”

Felul in care se celebreaza aceasta sarbatoare (cat si toate celelalte) este total gresit deoarece invatatura Noului Testament transfigureaza toate cele cunoscute in Vechiul Testament intr-o intelegere duhovniceasca, care tine de nevazutul divin, inchinarea infaptuindu-se in “duh si adevar” si nu prin materie, care inseamna slabiciune. De aceasta materie au nevoie pentru a se inchina doar cei ce nu au credinta cu adevarat, care nu pot crede pana nu vad si care nu pot simti legatura cu Dumnezeu decat prin cele vazute. Peste tot in epistole, Dumnezeu ne invata sa privim in nevazut, nu la ceea ce se vede, si sa adaptam inchinarea si modul crestinesc de viata la puterea lui Dumnezeu, nu la slabiciunea umana.

Orice sarbatoare trebuie tinuta permanent in sufletul nostru si nu intr-o zi anume din an. Duhul Sfant a fost trimis de Tatal ca sa ne transforme cu adevarat atat firea, modul de a percepe divinitatea cat si felul de inchinare, cu totul diferit de cel cunoscut din perioada Vechiului Testament. Mesajele divinitatii nu mai trebuie traite sub o forma materiala si limitate la o zi anume, intrucat modul duhovnicesc presupune trairea Cuvantului lui Dumnezeu in toate ipostazele vietii, inlauntrul nostru si nu in exterior, prin tot felul de ritualuri si inchinari practicate in vechime. Duhul Sfant a fost trimis pentru a ne transpune in vesnicia lui Dumnezeu astfel incat sa intelegem ca nu doar rugaciunea, postul sau milostenia se fac “in ascuns”, precum ne invata in Evanghelia lui Matei, capitolul 6, ci orice lucru care are legatura cu Legea Duhului de Viata, in ansamblul sau.Tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu, ca si partasie cu El, trebuie trait in mod continuu iar aceasta nu se poate realiza in chip omenesc, printr-o sarbatoare umana, intr-o zi stabilita de oameni.

Oare in asa fel a trait Cristos, serbandu-si invierea sau ziua de nastere?! Daca Cristos exista in inima unui crestin si astfel este sarbatorit zilnic, de ce mai este nevoie sa ne aratam lumii ca-L slavim intr-o zi anume din an?!

Pe langa aspectul categoric al Scripturii si al versetelor enuntate mai sus, prin care se observa ca nu in felul acesta se tine Pastele, mai exista si pericolul de a deveni fatarnic sipricina de poticnire pentru altii, caci, chiar daca tu ai incredintarea unui lucru, mai intai trebuie sa te gandesti la cel de langa tine in ce fel va receptiona acel lucru, pentru a nu-l poticni. Tu esti cel care trebuie sa te faci grec cu grecii si nu cel din lume trebuie sa se adapteze la tine, daca doresti sa respecti Scriptura. In acest sens, spusele Mantuitorului sunt elocvente:
Luca 7;23: “Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.”
Luca 12;1: “Mai intai de toate, paziti-va de aluatul Fariseilor, care este fatarnicia…”

De ce nu se tine cont de toate aceste versete?! Poate, pentru ca este mai placut sa se priveasca spre ceea ce iubeste ochiul. Grav este un alt lucru, si anume faptul ca nimeni nu ia in seama lucrarile lui satan din zilele noastre. Prea ocupati de a vesti Evanghelia la toata lumea, multi nu mai acorda importanta unor aspecte care ar trebui analizate in profunzime si astfel ajung sa fie usor inselati de catre satan. Apostolul Pavel, in a doua sa Epistola catre Tesaloniceni, capitolul 2, ne avertizeaza de semnele si puterile mincinoase, dintre care unele tin chiar de “lume”, prin care satan inseala, toate manifestate in mijlocul celor ce folosesc Cuvantul lui Dumnezeu.

Si in Vechiul Testament exista exemple cu privire la cei care s-au inchinat in mod fals si au fost pedepsiti. Satan se foloseste de inchinarea falsa tocmai pentru a-i insela pe cei care se cred ai lui Dumnezeu. Partasia in nevazut exista iar in fata lui Dumnezeu aceasta este socotita “slujire la doi stapani”. In Noul Testament, ni se spune:
2Corinteni 6;17: “…nu va atingeti de ce este necurat si va voi primi”. Aceasta “atingere” nu se poate intelege in mod ad-literam; ea se produce in nevazut, prin astfel de sarbatoriri si partasii idolatre cu cei lumesti. Mai mult, apostolul Pavel ne arata in Epistola sa catre Corinteni:
1Corinteni 5;3: “Cat despre mine, macar ca n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de fata cu duhul, am si judecat, ca si cand as fi fost de fata, pe cel ce a facut o astfel de fapta.” 
         
Sa nu uitam ca in aceste vremuri Cristos da celor din lume doar ”semnul lui Iona”:
Efeseni 6;10-13: “Incolo, fratilor, intariti-va in Domnul si in puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu, ca sa puteti tine piept impotriva uneltirilor diavolului. Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti. De aceea, luati toata armatura lui Dumnezeu, ca sa va puteti impotrivi in ziua cea rea, si sa ramaneti in picioare, dupa ce vei fi biruit totul.”

Fapte 27;33-34: “Inainte de ziua Pavel a rugat pe toti sa manance, si a zis: ”Astazi sunt patrusprezece zile, de cand stati mereu de veghe, si n-ati luat nimic de mincare in gura. De aceea va rog sa mancati ca lucrul acesta este spre scaparea voastra; si nu vi se va pierde nici un par din cap”.In versetul de mai sus, apostolul Pavel se adreseaza celor de pe corabie, afirmand ca nu mancasera timp de paisprezece zile, nu pentru a face referire la mancarea propriu-zisa ce hraneste trupul carnal, ci la mancarea duhovniceasca care mantuieste sufletele. Despre intelegerea cuvantului “mancare” ne invata chiar Mantuitorul Iisus Cristos cand spune:
Iisus le-a zis: “Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis, si sa implinesc lucrarea Lui.”

Ioan 6;27: “Lucrati nu pentru mancarea pieritoare, ci pentru mancarea, care ramane pentru viata vesnica, si pe care v-o va da Fiul omului; caci Tatal, adica, insusi Dumnezeu, pe El L-a insemnat cu pecetea Lui.”

Cat priveste “salvarea” despre care vorbeste apostolul Pavel in verset, aceasta se intelege prin mantuire, urmare logica, din punct de vedere duhovnicesc, al celor intelese din versete, pana in acel moment. In mod evident, cele descrise in versetele de mai sus pot fi intelese, pana la un anumit punct, si din perspectiva umana, ca o intamplare istorica. Pavel, insa, nu din acest punct de vedere se adreseaza celorlalti, chiar daca el era constient ca aceia nu pot intelege sensul celor spuse de el. Important este ca apostolul se adreseaza duhovniceste celor de pe corabie, prin cuvinte cu doua intelesuri, dar cu un singur sens pentru cei ce urmau sa-i descopere invataturile sfinte, axate doar pe o intelegere divina, pura, duhovniceasca.

Se poate observa ca, inca din acea vreme, apostolul Pavel cauta sa le arate celor care aveau “ochi de vazut” ca invatatura primita despre “frangerea painii”, precum si celelalte invataturi, incep sa se se extinda, trecandu-se de la perceptia evreiasca de partasie strict ritualica, incuviintata doar celor ce credeau in Cristos, la o transfigurare a “painii” deja “mancata” in orice situatie, cu orice om, chiar daca aspectul vizual, material al ei inca mai era folosit.

In acest sens, Cristos spune in Evanghelia lui Ioan:
Ioan 6;50-51: “Painea, care se pogoara din cer, este de asa fel, ca cineva sa manance din ea, si sa nu moara. Eu sunt Painea vie, care s-a pogorat din cer. Daca mananca cineva din painea aceasta, va trai in veac; si painea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care il voi da pentru viata lumii.”

          
Mergand mai departe in a intelege la ce se refera apostolul Pavel si din ce motiv doreste sa scoata in evidenta cifra 14, se poate observa ca toate elementele importante din intregul context desfasurat pe corabie, se regasesc si in Exod, capitolul 12, atunci cand se face referire la Sarbatoarea Pastelui.
Exodul 12;6: “Sa-l tineti pana in ziua a paisprezecea a lunii acesteia si atunci toata adunarea obstii fiilor lui Israel sa-l junghie catre seara.”
Exodul 12;14-15: “Ziua aceea sa fie spre pomenire si sa praznuiti intr-insa sarbatoarea Domnului, din neam in neam; ca asezare vesnica s-o praznuiti.
Sapte zile sa mancati azime; din ziua intai sa departati din casele voastre dospitura, caci cine va manca dospit din ziua intai pana in ziua a saptea, sufletul aceluia se va starpi din Israel.”
Exodul 12;18: “Incepand din seara zilei a paisprezecea a lunii intai si pana in seara zilei a douazeci si una a aceleiasi luni, sa mancati paine nedospita.”
Fapte 27;27: “Si cand a fost a paisprezecea noapte de cand eram purtati incoace si incolo pe Adriatica, pe la miezul noptii corabierii au presimtit ca se apropie de un tarm.”
Fapte 27;31: “Pavel a spus sutasului si ostasilor: Daca acestia nu raman in corabie, voi nu puteţi sa scapati.”
Fapte 27;33-36: “Iar, pana sa se faca ziua, Pavel ii ruga pe toti sa manance, zicandu-le:Paisprezece zile sunt azi de cand n-ati mancat, asteptand si nimic gustand.
De aceea, va rog sa mancati, caci aceasta este spre scaparea voastra. Ca nici unuia din voi un fir de par din cap nu-i va pieri. Si zicand acestea si luand paine, a multumit lui Dumnezeu inaintea tuturor si, frangand, a inceput sa manance. Si devenind toti voiosi, au luat si ei si au mancat.”

Astfel, apostolul Pavel vrea sa ne vorbeasca nu numai despre “frangerea painii” (ca si semn pentru acea vreme) care incepe sa fie preluata si de neamuri in sensul de partasie la suferintele ce tin de credinta in Dumnezeul Cristos, cat mai ales de ideea de Paste inteles in mod duhovnicesc.

Chiar daca dogma religioasa a ingradit mintea omeneasca supunand-o unor texte intelese in mod ritualic, totusi apostolul Pavel vine sa desfiinteze intelesul ad-literam, vizual, al acestor inchinari preluate si invatate din Vechiul Testament, transfigurand sarbatoarea evreiasca a Pastelui, din Vechiul Testament, dintr-o zi anume din an, intr-otraire permanenta ce tine de viata propriu-zisa a omului, si reflectand-o intr-un episod in care se transpune minunat in fapt tot ceea ce se cunostea din Exod, capitolul 12, dar cu o intelegere duhovniceasca.

Apostolul Pavel vrea sa ne sugereze, pe de o parte, cum trebuie sa intelegem Pastele ca si sarbatoare transfigurata intr-o traire continua, zilnica si nu ritualica, iar pe de alta parte, ce implica, la nivel de traire, intelegerea impactului Pastelui in viata unui crestin. Painea pe care el o frange cu cei de pe corabie, dospita desigur, are menirea de a il reprezenta pe Mantuitorul Cristos, jertfit pentru toti, care in contrast cu painea nedospita ne invata despre “plamadeala” cea noua in Cristos, ca si “nastere din nou”, cu totul diferita de ceea ce reprezenta omul cel vechi de sub Lege, supus pacatului si mortii.
2Corinteni 4;8-10: “Suntem incoltiti in toate chipurile, dar nu la stramtoare; in grea cumpana, dar nu deznadajduiti; prigoniti, dar nu parasiti; trantiti jos, dar nu omorati.
Purtam intotdeauna cu noi, in trupul nostru, omorarea Domnului Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru. Caci noi cei vii, totdeauna suntem dati la moarte din pricina lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru muritor.”

Pastele sau moartea si invierea lui Cristos ne sunt in mod clar aratate in versetul 10, context care vine in concordanta cu lucrurile intamplate atat in cele paisprezece zile petrecute pe corabie, dar mai ales cu descrierea ultimei nopti si a inceputului zilei a cincisprezecea, toate elementele, fie ele cat de neinsemnate la prima vedere, avand o relevanta foarte mare in ideea duhovniceasca exprimata mai

vineri, 13 martie 2009

Pilda lucratorilor viei




 PILDA LUCRATORILOR VIEI


Matei 20;1-16:  “Fiindca Imparatia cerurilor se aseamana cu un gospodar, care a iesit dis-de-dimineata, sa-si tocmeasca lucratori la vie.
S-a invoit cu lucratorii cu cate un leu pe zi, si i-a trimis la vie.
A iesit pe la ceasul al treilea, si a vazut pe altii stand in piata fara lucru.
“Duceti-va si voi in via mea”, le-a zis el, “si va voi da ce va fi cu dreptul.” Si s-au dus.
A iesit iarasi pe la ceasul al saselea si al noualea, si a facut la fel.
Cand a iesit pe la ceasul al unsprezecelea, a gasit pe altii stand in piata, si le-a zis: “De ce stati aici toata ziua fara lucru?”
Ei i-au raspuns: “Pentru ca nu ne-a tocmit nimeni.” “Duceti-va si voi in via mea”, le-a zis el, “si veti primi ce va fi cu dreptul.”
Seara, stapanul viei a zis ispravnicului sau: “Cheama pe lucratori, si da-le plata, incepand de la cei de pe urma, pana la cei dintai.”
Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, si au luat fiecare cate un leu.
Cand au venit cei dintai, socoteau ca vor primi mai mult; dar au primit si ei tot cate un leu de fiecare.
Dupa ce au primit banii, carteau impotriva gospodarului,
si ziceau: “Acestia de pe urma n-au lucrat decat un ceas, si la plata i-ai facut deopotriva cu noi, care am suferit greul si zaduful zilei.”
Drept raspuns, el a zis unuia dintre ei: “Prietene, tie nu-ti fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu?
Ia-ti ce ti se cuvine, si pleaca. Eu vreau sa platesc si acestuia din urma ca si tie.
Nu pot sa fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tau rau, fiindca eu sunt bun?”
Tot asa, cei din urma vor fi cei dintai, si cei dintai vor fi cei din urma; pentru ca multi sunt chemati, dar putini sunt alesi.”

Pentru a deslusi aceasta pilda trebuie luate in considerare cateva aspecte foarte importante. In primul rand, este vorba despre cifrele folosite in pilda, care arata o diferenta intre lucratorii chemati dis de dimineata si cei veniti mai tarziu, respectiv in ceasul al treilea, al saselea, al noualea si al unsprezecelea. Numerologia biblica reprezinta o cheie in dezlegarea enigmelor Scripturii. De asemenea, este nevoie de putina logica in ceea ce priveste analiza momentului in care sunt tocmiti lucratorii “gasiti” in piata, la ore diferite, precum si de a tine seama de celelalte aspecte ale Bibliei care fac referire la lucrarile mantuitoare.
          
In ceea ce priveste aspectul dreptatii in plata catre lucratori, se observa ca tocmirea s-a facut cu acestia pe un leu, astfel ca cei veniti in ceasul al treilea care s-au revoltat nu aveau nici un suport avand in vedere intelegerea cu Stapanul viei. Prin urmare,  plata a fost dreapta. In acelasi fel se inteleg lucrurile si in cazul celor ajunsi in vie, in ceasul al unsprezecelea, acestia primind aceeasi plata, tot pe baza tocmirii avute la inceput. Deci, si aici, intelegerea a fost dreapta. Este important de specificat ca via era aceeasi pentru toti, prin urmare si munca era aceeasi. Cei sositi in ceasurile al treilea, al saselea, respectiv, al noualea, au avut mai multa vreme la dispozitie pentru a lucra via decat cei veniti in ceasul al unsprezecelea. In momentul in care Stapanul viei i-a platit pe toti cei care au lucrat via, Acesta nu le-ar fi dat plata stabilita la inceput cu ei, daca nu ar fi lucrat ceea ce trebuiau sa lucreze, pe masura fiecaruia dintre ei. Astfel, chiar daca primii veniti au lucrat mai multa vreme, acestia nu au fost obligati sa lucreze ceea ce lucratorii sositi in ceasul al unsprezecelea trebuiau sa lucreze intr-o perioada mai scurta de timp. Din nou, se poate observa, in mod clar, ca plata a fost dreapta.
         
De fapt, cheia acestei se gaseste in raspunsul la intrebarea: De ce Stapanul i-a gasit pe  ultimii lucratori in ceasul al unsprezecelea si nu inainte, in celelalte ceasuri, plata fiind tot aceeasi, de un leu? Avand in vedere ca este vorba despre o pilda biblica care se refera in mod direct la Dumnezeu – Stapanul viei, si la cei care lucreaza via – toti cei chemati la El, se impune un raspuns duhovnicesc la aceasta intrebare.
         
Lucratorii gasiti in ceasurile al treilea, al saselea si al noualea nu ar fi iesit in “piata” daca nu ar fi avut o mai mare nevoie de a fi “tocmiti” pentru a-si castiga plata care le asigura hrana si implicit existenta. Lucratorii sositi in ceasul al unsprezecelea au iesit mai tarziu in “piata” tocmai pentru ca ei nu se grabeau atat de mult sa lucreze pentru a-si castiga painea. Intrucat pentru Dumnezeu – Stapanul viei, “o zi este ca o mie de  ani” (2Petru 3;8), raportarea se va face la intelegerea divina si nu la o zi calendaristica.
         
Ajungand la deslusirea duhovniceasca a pildei este nevoie, mai intai, sa se inteleaga semnificatia acestor cifre in contextul de fata si nu numai. Cele doua delimitari numerologice evidentiaza faptul ca primele trei cifre tin de o intelegere raportata la Legea Vechiului Testament, iar cea din urma de invatatura Noului Testament.
        
Astfel, lucratorii chemati la vie, dis de dimineata, ii reprezinta pe toti  lucratorii, de dinainte de Lege, care au lucrat via Stapanului, precum Avraam, dupa randuiala lui Melhisedec. Acestia au fost capabili sa lucreze toata ziua, fara a fi constransi de vreogreutate.
         
Cifrele 3, 6, 9 indica ceasurile (timpurile) in care sunt gasiti lucratorii din perioada Legii Vechiului Testament cand acestia au lucrat mult, sub greutatea Legii si implicit a celor zece porunci. De asemenea, ceasurile mai pot semnifica si trei categorii de lucratoriaflati sub Lege. Primii dintre acestia se revolta (la fel ca si evreii aflati sub conducerea lui Moise) din cauza platii pe care ei o considerau nedreapta in comparatie cu cei sositi in ceasul al unsprezecelea. Este important de adaugat ca doar cei ajunsi in ceasul al treilea se revolta, nu si lucratorii veniti in ceasurile al saselea si al noualea.
          
Cifra 11 face referire la cei din urma lucratori ai lui Dumnezeu care vin sa lucreze prin puterea si invatatura Duhului Sfant. Acestia lucreaza via, in ultimul ceas, primind aceeasi plata ca si ceilalti  lucratori din Vechiul  Testament, adica o rasplata care duce spre mantuire. Mai mult, ei pot lucra intr-un ceas cat au lucrat ceilalti in mai multe ceasuri, fapt care demonstreaza puterea lor in Cristos, prin Duhul Sfant.
         
Toate aceste cifre se regasesc si in alte versete ale Evanghelilor, intarind semnificatia celor descrise mai sus. Astfel, cifrele 3, 6, 9 reprezinta si ceasurile care fac referire la momentul rastignirii lui Iisus. In acest sens se poate intelege aspectul de greutate, de durere, de a lucra in via lui Dumnezeu, in zaduful zilei, prin prisma invataturilor din Vechiul Testament avand in vedere faptul ca evreii se aflau sub Lege, sub autoritatea celor zece porunci, iar invierea lui Cristos nu avusese inca loc.
         
Cifra 11 are legatura si cu cei unsprezece ucenici ai lui Iisus, deveniti mai apoi apostoli (in ceasul al doisprezecelea), care vor ajunge primii la mantuire, desi au venitultimii in lucrare, datorita puterii lor de a implini intr-un ceas ceea ce li se ceruse pentru a primi plata.
       
In ceea ce priveste raspunsul pe care Stapanul viei il da lucratorilor nemultumiti: “Ia-ti ce ti se cuvine, si pleaca.”, se poate face legatura intre acestia si evreii aflati sub Lege care au plecat din Egipt si l-au urmat pe Moise in pustie dar care nu au trecut Iordanul, din cauza razvratirii lor. Acest lucru este dovedit prin folosirea cuvintelor “greul” si “zaduful” care nu sunt caracteristice unui inceput al zilei...si ziceau: “Acestia de pe urma n-au lucrat decat un ceas, si la plata i-ai facut deopotriva cu noi, care am suferit greul si zaduful zilei.” Mai mult, acest “pleaca” poate sugera si ruperea indirecta a celor chemati prin Duhul Sfant, de invataturile Legii care ii tineau sub robia pacatului. Astfel, cei care primesc Duhul nu vor mai trai prin Lege, ci prin Har, iar partasia cu cei amintiti mai sus va inceta, acestia din urma fiind obligati sa plece:

2Corinteni 5;17: “Caci, daca este cineva in Cristos, este o faptura (Sau: zidire.) noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi.”
         
Este important ca in deslusirea acestei pilde sa se faca referire nu doar la cei chemati si apoi mantuiti, ca urmare a muncii lor in vie, ci si la aspectul negativ care reiese din aceasta. Pilda ii vizeaza atat pe cei care “au lucrat” si nu s-au plans, cat si pe cei razvratiti care, la fel, “au lucrat” dar nu prin credinta si dreptate, ci prin fapte, Dumnezeu atingand astfel ambele aspecte.
         
Plata primita de fiecare lucrator care si-a dus la bun sfarsit lucrarea in vie reprezinta  consecinta fireasca a muncii depuse de acestia. Darul lui Dumnezeu este credinta, cea care il determina pe adevaratul crestin sa lucreze. Astfel, prin credinta, ajungi la chemarea Lui si accepti munca pentru a primi mantuirea si nu indreptatirea prin munca. Atunci cand lucratorul munceste prin credinta, el are siguranta ca Stapanul isi va respecta promisiunea facuta, aceea de a-i oferi rasplata (mantuirea). Lucrul savarsit prin credintava aduce si rasplata pe masura. Versetul urmator face referire la aspectul pozitiv al platii:
Apocalipsa 22;12: “Iata, Eu vin curand; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.”
          
In ceea ce priveste expresia “...putini sunt alesi”, acei “putini” ii reprezinta pe cei care primesc “leul” si il inmultesc. Plata pentru munca in vie se face pe baza dreptatii, potrivit cu lucrul fiecaruia dintre cei amintiti in pilda, la nivelul invataturii lor din acea vreme. Acest lucru nu presupune, in mod automat, si salvarea celui care lucreaza, ci o rasplata pe masura. Dumnezeu este drept. El nu i-ar fi rasplatit pe lucratori cu un leu daca nu ar fi existat aceeasi “tocmire” hotarata la inceput pentru toti.
         
Este penibil ca Dumnezeu sa fie privit ca un patron care isi angajeaza subalternii in schimbul unei plati stabilite doar de El. O astfel de gandire,  “ca de pe pamant”,  anuleaza faptul ca Dumnezeu este Dragoste. Prin Dragostea Sa, El face ca totul sa fie drept astfel incat toti sa-I simta Dragostea nepartinitoare.
         
Este important ca toate explicatiile legate de aceasta pilda sa fie focalizate in directiavalorica a comparatiilor si nu in cea cronologica. Astfel, aspectul descris in pilda nu este unul cronologic, potrivit caruia acei “primii” ar fi considerati cei care apar dis de dimineata, intrucat Dumnezeu pune accentul pe valoare. Dumnezeu intareste valoarea pe care o da, prin prisma invataturii si a ascultarii de El, atunci cand spune: “cei dintai vor fi cei de pe urma” si nu datorita criteriului istoric, cronologic. Prin urmare, ceea ce trebuie sa se inteleaga este ca pilda se refera la “cei dintai” in pacat, din punctul de vedere al neputintei lor de a pune in practica invataturile primite, care vor ajunge “cei din urma”, valoric vorbind. Pilda nu face referire la o cronologie istorica, ci la acei “primii”, potrivit invataturilor cunoscute din Vechiul Testament, de sub Legea lui Moise, a puterii valorice a acestor invataturi si a celor care au trait prin ele. De aceea aceasta invatatura este socotita pilda si necesita o intelegere duhovniceasca iar acolo unde logica umana se dovedeste neputincioasa sau nu este suficienta, trebuie aplicata logica divina.
1Corinteni 7;29: “Iata ce vreau sa spun, fratilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, sa fie ca şi cum n-ar avea;”. Acest verset  vrea sa arate ca oamenii deja percep altfel timpul, ca si traire, lucru valabil si in intelegerea acestei pilde. Exista o analogie intre timpul din pilda (cei veniti in ceasul al unsprezecelea care au lucrat doar un ceas) si aspectul descris in versetul de mai sus, in sensul intensitatii trairiisi puterii celui ce lucreaza. In Dreptatea Sa, Dumnezeu le-a acordat mai multa vreme celor aflati sub Lege, care nu au simtit aceasta intensitate sau au simtit-o un timp mai scurt, tocmai din cauza invataturii lor slabe si a neputintei de a duce lucrarea la bun sfarsit.
         
In ceea ce priveste motivul pentru care unii lucratori au protestat fata de Stapanul viei, se poate observa ca acestia erau nemultumiti din cauza ceasurilor, ei considerand caau lucrat mai mult timp.
         
Intr-un context general, valabil pentru toti oamenii, nu se poate justifica ideea ca mantuirea reprezinta un dar, intrucat se stie ca nu toti oamenii vor avea parte de mantuire. Mai mult, daca ar fi fost dar, Dumnezeu ar fi fost nedrept, oferind unora acestdar si altora nu. In acest sens se ridica intrebarea fireasca: Care este fundamentul potrivit caruia unii primesc darul de mantuire si altii nu? Din punct de vedere uman, un dar nu se ofera tuturor. Daca perceptia darului se face din perspectiva duhovniceasca, atunci si raportarea trebuie sa depaseasca intelegerea umana. Eventual se poate spune ca mantuirea reprezinta un dar pentru cei ai Lui, si nu pentru cei din lume, cei nemantuiti. In schimb, daca este vorba de o intelegere a ideii din punct de vedere uman, se poate spune ca Dumnezeu ofera omului darul credintei iar acesta, ajutat de Duhul Sfant, lucreaza spre mantuirea lui, prin faptele care reies din credinta pentru ca, in final, sa primeasca rasplata in Cer, asa cum arata Scriptura. Si omul poate contribui la aceasta mantuire, avand in vedere perceptia umana a celor explicate in multe versete precum si cunoasterea duhovniceasca cu privire la nemantuire. Care ar mai fi sensul lucrurilor daca perceptia umana s-ar reduce la o salvare daruita de Dumnezeu tuturor, fara a mai fi nevoie salucram?!
       
Din punct de vedere duhovniceste, ziua are legatura cu lumina, Lumina fiind Cristos:
1Tesaloniceni 5;5: “Voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei. Noi nu suntem ai noptii, nici ai intunericului.”
1Tesaloniceni 5;8: “Dar noi, care suntem fii ai zilei, sa fim treji, sa ne imbracam cu platosa credintei si a dragostei, si sa avem drept coif nadejdea mantuirii.”
        
Exista si alte versete asemanatoare care pot completa transfigurarea ideii de zi. Altfel spus, ziua se afla in stransa legatura cu Cristos, El fiind Luceafarul de dimineata. Prin urmare, lucratorii viei trebuie sa lucreze prin prisma puterii Binelui zilei, atata timp cat este Lumina. Toti cei amintiti in pilda erau lucratori ai zilei sau altfel spus erau dornici de Dumnezeu.
         
Invataturile Scripturii, transpuse in pilde, nu dezvaluie multe lucruri astfel incat sa fie percepute de toata lumea. Explicatiile sunt putine si comprimate, impunandu-se o intelegere duhovniceasca a cuvintelor si nu una umana, accesibila tuturor.

marți, 13 ianuarie 2009

Duhul Sfant




DUHUL SFANT 
         
Toate textele Scripturii trebuie trecute prin doua intelegeri, duhovniceasca si umana, intrucat raportarea Cuvantului lui Dumnezeu se face, pe de o parte, la cadrul duhovnicesc al celor din Cer, mai exact la lumea nevazuta a lui Dumnezeu, iar pe de alta parte, la cadrul pamantesc, istoric, cronologic, luand in considerare starea vazuta a lucrurilor, intelese mai mult sau mai putin adliteram, accentul duhovnicesc al analizei impunandu-se si in acest context. In momentul in care se ajunge la intelegerea lucrurilor din Cer, absolutul analizei devine obligatoriu pentru a nu se intra in contradictie cu alte versete.
          
Prin urmare, cand se vorbeste despre Divinitatea Creatoare se face referire la Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Ca o consecinta logica, dar si prin dovedirea lucrarilor Divinitatii descrise in Biblie, se pastreaza desfasurarea lucrarilor Tatalui, ale Fiului si ale Duhului Sfant, in aceasta ordine, avandu-se in vedere ceea ce reprezinta acestea in Scriptura.
          
In temeiul celor expuse anterior, si cele trei lucrari divine, in raport cu omul, trebuie analizate din perspectiva celor doua intelegeri. Astfel, atunci cand este vorba despre lucrarea pe pamant, in actiune, a Divinitatii, se face referire la Cineva dintre Tatal, Fiul sau Duhul Sfant, si nu la intreaga Divinitate. Accentul cade pe Cel sub obladuirea Caruia se desfasoara lucrarea divina. Pe de alta parte, in momentul in care se vorbeste despre Planul, Partasia sau lucrurile din Cer, se intelege participarea Tuturor celor Trei Divinitati Creatoare. Altfel spus, pe pamant, Tatal, Fiul si Duhul Sfant actioneaza in trei feluri, potrivit caracteristicilor Fiecaruia definite in Scriptura. Mai mult, acest lucru are loc prin reprezentarea Celui sub care se infaptuieste lucrarea desi, in plan absolut, din punctul de vedere al intelegerii divine, nu participa doar Una dintre Divinitatile Creatoare ci toate Trei, datorita Partasiei desavarsite dintre Acestea si ca urmare se poate vorbi de Acel Unul, adica de Dumnezeu.       
Cele trei lucrari divine raportate la salvarea omului sunt:

  • 1. Lucrarea Tatalui, care se desfasoara in Vechiul Testament, prin Legea lui Moise, raportata la poporul evreu, avand la baza legi, ritualuri si reprezentari in chip material.
  • 2. Lucrarea Fiului, care prin venirea lui Iisus Cristos in chip de om, ca jertfa de rascumparare pentru orice om, reprezinta lucrarea de mantuire ce cuprinde si alte invataturi de trecere spre cele care urmau sa fie date prin Duhul Sfant, potrivitreprezentarii Omului din Cer.
  • 3. Lucrarea Duhului Sfant, care aduce, prin apostoli, “legea Duhului de viata”, altfel spus, invataturile credintei, printr-o raportare la lucrurile nevazute.
         
 Confuzia care se creeaza, nu doar in ceea ce priveste intelegerea Duhului Sfant ci si a altor aspecte, se datoreaza cuvintelor prin care Divinitatea se adreseaza oamenilor. Astfel, Dumnezeu a asociat fiecarui lucru descris in Scriptura cuvinte si expresii diferite, raportate la cele doua intelegeri, pentru a arata cat mai clar si fidel posibil atat diferentele dintre cele doua lumi, cea materiala si cea nevazuta, cat si modul ascuns prin care se poate ajunge la El. Pe de alta parte, intr-un mod identic, sunt transmise si criteriile care se modifica de la o lucrare la alta, prin rolul pe care il capata creaturile pentru a fi in consonanta cu Divinitatea.
         
 Lucrurile trebuie intelese in acelasi fel si atunci cand se vorbeste despre Duhul Sfant. Astfel, concomitent cu coborarea Duhului Sfant pe pamant, la Cincizecime, invatatura crestina, venita prin apostoli, primeste toate caracteristicile care Il definesc pe Duhul Sfant.
          
Trupul duhovnicesc sau Adunarea crestina, prin “madularele” sale, este conceput tocmai in ideea care Il defineste pe Duhul Sfant. De aceea, apostolul Pavel ne spune in Epistola sa catre Efeseni:
Efeseni 4;4: “Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre.”, cu toate ca suntem mai multi, pentru ca, tot in acelasi fel, se poate vorbi si despre Duhul Sfant.
         
Madularele sunt si ele mai multe datorita rolurilor pe care le au in “trupul duhovnicesc”, si aceasta deoarece si Duhurile care compun Duhul Sfant au, la randul lor, atributii diferite.
          
O intelegere asemanatoare este valabila si in ceea ce priveste Darurile Duhului Sfant. Mireasa reprezinta Adunarea crestina. Chiar daca se vorbeste despre o mireasa, totusi aceasta este alcatuita din crestini.
         
Toate aceste aspecte percepute la singular releva unitatea dintre cei care constituie Adunarea, Mireasa, Trupul sau Duhul Sfant, asa cum reiese din versetele:
Efeseni 4;3: “si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii.”
1 Corinteni 1;10: “Va indemn, fratilor, pentru Numele Domnului nostru Iisus Cristos, sa aveti toti acelasi fel de vorbire, sa n-aveti dezbinari intre voi, ci sa fiti uniti in chip desavarsit intr-un gand si o simtire.”
       
In sprijinul ideii de Una sau Unul, Dumnezeu ne-a dat cuvinte precum Mangaietorul, Apa, intrucat din perspectiva umana, evreii sau cei care urmau sa primeasca noua invatatura a Duhului, in acea perioada, nu trebuiau sa se tulbure, acestia fiind obisnuiti cu Un Dumnezeu. Mai mult, din punct de vedere duhovnicesc, cei care deveneau crestini aveau nevoie sa inteleaga Unitatea dintre ei pe Calea crestina, aceeasi Unitate care se regaseste si in Duhul Sfant.
         
In Scriptura exista mai multe versete care descriu Duhul Sfant, acestea aratand cu adevarat cine este Duhul Sfant. Iata doar cateva dintre ele, cele mai elocvente:
Zaharia 4;10: “Caci cine dispretuieste ziua inceputurilor slabe? Acesti sapte vor privi cu bucurie cumpana in mana lui Zorobabel. Acesti sapte sunt ochii Domnului, care cutreiera tot pamantul.”
Apocalipsa 4;5: “Din scaunul de domnie ieseau fulgere, glasuri si tunete. Inaintea scaunului de domnie ardeau sapte lampi de foc, care sunt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu. ” 
Apocalipsa 5;1-6: “Apoi am vazut in mana dreapta a Celui ce sedea pe scaunul de domnie o carte, scrisa pe dinauntru si pe dinafara, pecetluita cu sapte peceţi.
Si am vazut un inger puternic, care striga cu glas tare: “Cine este vrednic sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile?”
Si nu se gasea nimeni nici in cer, nici pe pamant, nici sub pamant, care sa poata deschide cartea, nici sa se uite in ea.
Si am plans mult, pentru ca nimeni nu fusese gasit vrednic sa deschida cartea si sa se uite in ea.
Si unul din batrani mi-a zis: “Nu plange: Iata ca Leul din semintia lui Iuda, Radacina lui David, a biruit ca sa deschida cartea, si cele sapte peceţi ale ei.
Si la mijloc, intre scaunul de domnie si cele patru fapturi vii, si intre batrani, am vazut stand in picioare un Miel. Parea injunghiat, si avea sapte coarne si sapte ochi, care sunt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise in tot pamantul.”
Apocalipsa 5;12: “Ei ziceau cu glas tare: “Vrednic este Mielul, care a fost injunghiat, sa primeasca puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!” – sunt sapte caracteristici.

La acestea se pot adauga si alte versete precum:
Ioan 20;22: “Dupa aceste vorbe, a suflat peste ei, si le-a zis: “Luati Duh Sfant!” –  fapt care evidentiaza ca nu este vorba despre o Persoana. Iisus Cristos nu putea “sufla” din gura  o Persoana Divina, ci puterea pe care o avea in El, de la cele sapte Duhuri, care sunt denumite Duhul Sfant. Astfel, este fals a se crede ca in Cristos se afla o alta Persoana, in felul in care este perceput in prezent Duhul Sfant. Aceasta intelegere ar insemna ca Duhul i-ar fi substituit Persoana Mantuitorului, anulandu-i atat Personalitatea dar si vointa proprie, anuland indirect lucrarea Lui pe pamant.
1 Ioan 1;3: ”deci, ce am vazut si am auzit, aceea va vestim si voua, ca si voi sa aveti partasie cu noi. Si partasia noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Cristos.” – acest verset arata ca partasia este intotdeauna cu Persoana, si aceasta Persoana poate fi doar Tatal sau Fiul, nu si Duhul Sfant.
         
Duhul Sfant este compus din sapte Duhuri cu caracteristici diferite, Adunarea crestina fiind structurata pe acelasi model. Un verset elocvent care descrie diferenta dintre cei sapte ingeri si cele sapte Duhuri se regaseste in Cartea Apocalipsei:
Apocalipsa 3;1: “Ingerului Bisericii din Sardes, scrie-i: “Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele: “Stiu faptele tale: ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.”
Apocalipsa 10;4: “Si cand au facut cele sapte tunete sa se auda glasurile lor, eram gata sa ma apuc sa scriu; si am auzit din cer un glas, care zicea: “Pecetluieste ce au spus cele sapte tunete, si nu scrie ce au spus!” – cele sapte tunete pot fi considerate chiar cele sapte Duhuri, din partea Acestora, apostolul Ioan urmand sa scrie ingerilor celor sapte Adunari, precum se arata si in Apocalipsa 3;1. 
         
Un alt fapt care dovedeste ca cele sapte Duhuri sunt Duhul Sfant, il reprezinta asemanarea dintre ideea de ochi descrisa in Cartea Apocalipsei capitolul 4, versetul 6 si ideea Trupului din Adunarea Crestina:
Apocalipsa 4;6: “In fata scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticla, asemenea cu cristalul. In mijlocul scaunului de domnie si imprejurul scaunului de domnie stau patru fapturi vii, pline cu ochi pe dinainte si pe dinapoi.” 
        
 Acest model al Duhului Sfant, descris in versetul de mai sus, se regaseste si in Intaia Epistola catre Corinteni, in invatatura capitolului 12, precum si in Cuvantul lui Cristos, din Evanghelia lui Marcu:
Marcu 9;47: “Si daca ochiul tau te face sa cazi in pacat, scoate-l; este mai bine pentru tine sa intri in Imparatia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decat sa ai doi ochi si sa fii aruncat in focul gheenei.”
         
De asemenea, se poate spune ca cele sapte Duhuri, adica Duhul Sfant, isi trimit Puterile Lor caracteristice peste toti cei care la primesc, aceste Puteri fiind Natura Divina prin care toate au fost create si toate cele desavarsite au fost umplute. De aceea cand se vorbeste de “plini de Duh Sfant” sau “umplut cu Duh Sfant”, se face referire la puterile acestor sapte Duhuri care patrund in oameni.
Luca 1;67: ”Zaharia, tatal lui, s-a umplut de Duhul Sfant, a prorocit, si a zis: ”
Faptele Apostolilor 2;4: ”Si toti s-au umplut de Duh Sfant, si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, dupa cum le da Duhul sa vorbeasca. ”   
         
In sprijinul celor afirmate mai sus se mai poate tine cont si de alte aspecte. Astfel, se poate observa ca in nici un loc, in Scriptura, nu se afirma ca cineva a fost umplut cu Tatal sau cu Fiul, intrucat Acestia sunt Persoane si numai cu Puterile celor sapte Duhuri se poate umple o creatura.
         
In contextul in care vorbim despre Duhul Sfant, in versetele care urmeaza, in mod legitim, se poate ridica urmatoarea intrebare: Cine este mama in Ierusalimul ceresc?
Galateni 4;26: ”Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, si el este mama noastra.”
Matei 12;50: ”Caci oricine face voia Tatalui Meu care este in ceruri, acela Imi este frate, sora si mama.”
         
Este cunoscut faptul ca in Ierusalimul Ceresc ajung doar cei mantuiti sau mai bine spus, cei care sunt calauziti de Duhul Sfant si au Puterea Duhului. In momentul in care Cristos rosteste aceste cuvinte, aratand catre ucenici, El prefigura ceea ce urma sa se intample cu acestia si anume, ca ei vor ajunge in Ierusalimul Ceresc dupa coborarea Duhului Sfant, prin Puterile primite. In mod evident, pe acest pamant, pentru a se implini aceste cuvinte, cu referire la Persoana lui Iisus, ar fi trebuit sa existe oameni care sa fi avut in ei acele Puteri ale Duhului, ceea ce, se stie, ar fi fost imposibil pana la Cincizecime. Pe de alta parte, ar fi fost un non-sens ca un muritor sa poata fi considerat Mama lui Cristos, pe pamant, in sensul de “a face voia Tatalui”. Acest lucru ar fi presupus ca acesta sa fie superior Fiului, din punct de vedere valoric, ceea ce reprezinta mai mult decat o absurditate. Aceste spuse ale Lui au fost si in legatura cu Persoana Fiului, si de aceea orice speculatie pamanteasca, potrivit careia, o femeie batrana, credincioasa, etc., ar putea sa-I fie mama nu poate fi considerata decat o blasfemie. In Cer insa, acest aspect poate avea aplicabilitate, doar daca exista urmatoarea intelegere:

  • 1. Accentul cade pe Puterile Duhului Sfant, fara de care nimeni nu poate ajunge in Ierusalimul Ceresc.
  • 2. Pornind de la aceste Puteri, Mama in Ierusalimul Ceresc, nu poate reprezenta decat cele sapte Duhuri, tocmai datorita prezentei si plinatatii acestor Puteri in orice fiinta ajunsa acolo.
  • 3. Referirea lui Iisus la cuvantul Mama, in Ierusalimul Ceresc, se face la sursa de la care fiecare a primit Puterile, si nu la o Persoana inteleasa adliteram sau la vreun duh de om ajuns in acea postura.
  • 4. Apostolul Pavel in versetul 26, capitolul 4, din Epistola sa catre Galateni, face referire la prezenta celor sapte Duhuri, a Puterilor Lor existente, in Cer.
Galateni 4;26: “Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, si el este mama noastra.”
        
Acest lucru este sustinut si de spusele apostolului Ioan:
Ioan 3;6: ”Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh.” Tocmai de aceea cele sapte Duhuri sunt denumite Duh si nu altfel, demonstrand ca acestea reprezinta sursa, Mama. De asemenea, prin insasi definirea creaturilor in Cer, ca fiind duhuri, se dovedeste, in mod clar, cine este Mama noastra.
        
Versetul 4, capitolul 5, din Cartea Apocalipsei face referire chiar la cele sapte Duhuri, continand cuvinte ce reprezinta anumite roluri pe care Acestea le au in diversele situatii descrise in Scriptura.
Apocalipsa 4;5: “Din scaunul de domnie ieseau fulgere, glasuri si tunete. Inaintea scaunului de domnie ardeau sapte lampi de foc, care sunt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu." 
Efeseni 4;3-4: “si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii.
Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre.”
         
Versetele de mai sus, cu precadere versetul 3, descriu Unitatea crestinilor pe acest pamant. In acest sens, apostolul Pavel foloseste expresia “un singur Duh”, in acelasi fel in care trebuie socotita si Adunarea, ca fiind un singur Trup. Prin urmare, nu se face referire la identitatea Duhului, ca si Persoana, ci la paralela Unitatii pe care trebuie sa o aiba crestinii intre ei. Astfel, in mod logic, termenul Unul este intrebuintat atat in legatura cu Duhul Sfant cat si cu referire la Trupul Adunarii.
          
Capitolul 12 din Intaia Epistola a lui Pavel catre Corinteni descrie faptul ca desi exista diferite daruri date madularelor, valoarea ramane aceeasi. Aceeasi perceptie valorica este valabila si pentru cele sapte Duhuri, astfel incat sa nu se inteleaga ca vreun Duh, respectiv madular, ar putea fi mai putin important decat celalalt. Aceasta intelegere ii vizeaza pe cei aflati la inceput pe calea credintei in scopul de a-i ajuta sa priceapa ca darurile sunt diferite iar Duhul Sfant este Cel care trebuie sa-i tina uniti. Ideea de un singur Dumnezeu se impunea a fi prezenta, si din acest motiv, se poate spune ca s-a folosit termenul Duh, si nu Duhuri.
         
Cuvantul "duh" este folosit pentru a exprima ceea ce se intampla pe pamant in legatura cu oamenii, din perspectiva timpului si a spatiului. In Realitatea Cereasca lucrurile nu pot sta in acelasi fel si de aceea sunt descrise cele sapte Duhuri in Cartea Apocalipsei pentru a se intelege complexitatea care se gaseste la baza Duhului Sfant.
         
In versetul 2, capitolul 11, din Cartea Isaia, se observa repetitia cuvantului duh, nu intr-un mod intamplator, pentru a arata ca aceste duhuri sunt mai multe. Daca lucrurile nu ar fi stat astfel, nu se enumera de fiecare data acest cuvant iar acele atribute caracteristice duhului erau trecute toate la un loc. Si Fiul are Duhul Sau, tot la fel cum si noi oamenii avem fiecare propriul duh. De asemenea, in Scriptura, se vorbeste si de Duhul Tatalui care nu trebuie confundat cu Duhul Sfant, cand se face referire la cele sapte Duhuri.
Isaia 11;2: “Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de intelepciune si de pricepere, duh de sfat si de tarie, duh de cunostinta si de frica de Domnul.”
         
In Scriptura, ideea de Unul are rolul de a releva Unitatea, si nu caracteristica cuvantului referitoare la Persoana.
Geneza 2;24: “De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa, si se vor face un singur trup”, de unde reiese aceasta Unitate la nivel de Trup, un Trup duhovnicesc, si nu unul de natura fizica, materiala. Este evident ca desi sunt doi, amandoi formeaza Unul. Termenul om presupune atat parte barbateasca cat si parte femeiasca. Cu toate acestea, desi sunt doi, Dumnezeu ii defineste printr-un singur cuvant:Om, adica Unul. Prin urmare, atunci cand analiza se face din perspectiva umana se foloseste singularul, din motivele expuse mai sus, iar cand se intra in profunzimea Realitatii Divine, se foloseste pluralul.
         
In lumina Scripturii care ne invata in Cartea Genezei ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, pentru a putea intelege Divinitatea Creatoare, este nevoie ca analiza sa aiba ca punct de plecare modul in care este structurat omul, ca si persoana.
         
Versetul de mai jos descrie ideea absoluta ce defineste termenul de persoana. Astfel, se observa ca o persoana se compune din duh, suflet si trup. Pe de alta parte, insasi formularea din acest verset dovedeste ca Duhul nu este o persoana iar folosirea cuvantului duh la numarul singular se afla in concordanta cu ideea unitara a celor carora Dumnezeu li se adreseaza. Cu alte cuvinte, cuvintele duh, suflet, trup, sunt folosite la singular, desi toti cei din Adunarea crestina au fiecare in parte duhul, sufletul si trupul lor:
1 Tesaloniceni  5;23: “Dumnezeul pacii sa va sfinteasca El insusi pe deplin; si: duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru, sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Iisus Cristos.”


In aceasta analiza, este mult mai practic si corect sa se foloseasca termenul entitate, si nu cel de persoana, mai ales cand se discuta despre Divinitatea Creatoare. Termenul persoana poate creea confuzii, in sensul ca persoana poate denumi orice om, generand astfel riscul de a stabili un reper plecand dinspre om spre Dumnezeu, si nu invers. In consecinta, acest lucru presupune a se da valoare, indirecta, celor de natura materiala in detrimentul celor de natura duhovniceasca. Orice entitate sau persoana are duhul sau, cel care se identifica cu sinele. Nici o Persoana nu este lipsita de Sine. Acest lucru reprezinta baza analizei. Duhul Sfant chiar daca este definit prin aceste doua cuvinte, nu reprezinta, prin Existentialitatea Cereasca, doar un Duh, respectiv doar o Persoana. De asemenea, nu poate fi inteles doar printr-o forta divina care nu are in Sine o Entitate distincta. La fel cum, pentru Tatal si Fiul, se pot face distinctii care Ii definesc, acelasi lucru este valabil si pentru Duhul Sfant, cu mentiunea ca aici nu este vorba doar de un Duh, ci de mai multe. Intelegerea umana insa, nu poate cuprinde cu exactitate sensul termenului entitate. Entitatile pot fi socotite toate duhurile chiar si cele create in starea lor desavarsita, insa raportarea fata de cele ce sunt in stransa legatura cu Divinitatea Creatoare este complet diferita. Pe de alta parte, cuvantul entitate se apropie cel mai mult de starea celor nevazute, ceresti, in comparatie cu persoana care presupune un limbaj si o intelegere destul de limitata intr-o astfel de analiza.


Un rol insemnat in intelegerea, din punct de vedere duhovnicesc, a Scripturii il au cifrele. Numerologia biblica este tot atat de importanta precum transfigurarile cuvintelor regasite in Scriptura. Nu intamplator se foloseste cifra 7 in dreptul acestor Duhuri, ea reprezentand si ziua a saptea, cea de Odihna. A intra in Odihna Lui presupune a intra in a saptea Zi, iar acest lucru nu se poate realiza fara Duhul Sfant, adica cele sapte Duhuri.
Evrei 4;11-12: “Fiindca cine intra in odihna Lui, se odihneste si el de lucrarile lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrarile Sale. Sa ne grabim dar sa intram in odihna aceasta, pentru ca nimeni sa nu cada in aceeasi pilda de neascultare.”
          
Legaturile dintre textele Scripturii si lucrarile divine, pe care crestinii trebuie sa le urmeze, si-au lasat modelul, in fiecare etapa, astfel incat cei duhovnicesti sa poata sa inteleaga de ce se vorbeste de Unul, de Trup, Mireasa, Madulare, si implicit de Duhul Sfant care presupune o intelegere identica ca si structura.
Versete suplimentare:
Efeseni 1;13: “Si voi, dupa ce ati auzit cuvantul adevarului (Evanghelia mantuirii voastre), ati crezut in El, si ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant, care fusese fagaduit,”
Efeseni 4;3: “si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii.”
Efeseni 4;30: “Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii.”